miercuri, 21 decembrie 2016

Ritualuri ''vs'' jertfa si certitudine

   Spovedania e necesară! Dar să nu credeţi că sunteţi iertaţi ca prin miracol! Păcatul... trebuie plătit, răscumpărat: „de aţi nedreptăţit pe cineva, intoarceţi inzecit!" Să luăm în serios spovada, să nu ne mulţumim cu gândul „orice am face, suntem iertaţi!" Iertarea nu e totul, ci RÂVNA, SÂRGUINŢA, EFORTUL, OSÂRDIA pentru cunoaşterea invăţăturii Domnului nostru, pentru pătrunderea ei, pentru punerea ei în practică.
   Am cunoscut pe cineva, odată, care susţinea sus şi tare că singura, Sfânta Împărtăşanie este suficientă pentru „a sfinţi pe om", că cel ce se spovedeşte şi se împărtăşeşte, automat, fără să mai facă nimic altceva, se sfinţeşte, se indumnezeieşte, se face „una cu Hristos"...          L-am întreba noi pe acela: dacă atât de simplu şi de coinod ajunge omul să fie „una cu Hristos", de ce atunci Marele nostru Dascăl şi Învăţător a mai spus atâtea pilde şi parabole, de ce Noul Testament este plin de simboluri şi metafore, de ce a mai fost nevoie de predica de pe munte, de ce a mai fost nevoie de botez, de Tabor şi, mai ales:

         DE CE A FOST NECESARĂ CRUCEA,RĂSTIGNIREA? De ce?

   După nesăbuinţa aceluia, ar fi însemnat că Hristos să fi lăsat poruncă doar CINA CEA DE TAINĂ. Atât! După acel nesăbuit, CRUCEA e nimica! NU! De trei ori nu!
   În încheiere, ca să terminăm acest capitol cu un cuvânt realist şi esenţial, vom face apel la CHEIA care deschide porţile ce duc la vrednicia urcării celor trei trepte despre care am vorbit, CHEIA care deschide porţile ce duc spre HARUL DIVIN:

  - în primul rând :   1.  CINA DE TAINĂ (Sf. Liturghie)
: - în al doilea rând: 2. TRANSFIGURAREA TABORICĂ
: - în al treilea rând  3 .NUNTA DE TAINĂ

                            CHEIA tuturor acestor părţi este: CRUCEA!  

„CEL CE VOIEŞTE SĂ VINĂ DUPĂ MINE, ACELA SĂ-ŞI IA CRUCEA SA ŞI SĂ-MI URMEZE MIE!"

    Această chemare la „CRUCE" domină întreaga învăţătură a Marelui nostru Părinte şi Invăţător, pentru că „opţiunea pentru CRUCE" este proba, dovada concretă, practică, a celui ce CUNOSCÂND... IUBEŞTE!
    Da! Proba iubirii adevărate este opţiunea pentru. CRUCE, iar această opţiune nu o poate face oricine. Cei pătimaşi, cei robiţi de materie, nu pot opta pentru CRUCE. Cei care doar din când în când participă exte-rior la CINA cea de TAINĂ, crezând că este suficient RITUALUL EX-TERIOR, nu pot opta pentru CRUCE...
   Apostolul Petru, cu toate că a participat la CINA cea de TAINĂ, la scurt timp după aceea s-a lepădat de trei ori de Hristos. Şi nu numai el; toţi apostolii au fugit de frică să nu fie şi ei prinşi; şi-au părăsit invăţătorul de frica iudeilor. Şi aceasta înseamnă tot o lepădare; să nu fii alături, la greu, de prietenul… Singur, Ioan Evanghelistul, nu s-a temut, însoţindu-L pe Hristos, fiind alături de El până în ultimele clipe.
   Opţiunea pentru CRUCE, pentru JERTFĂ, nu o poţi face decât după un urcuş îndelung şi anevoios. Apt de JERTFĂ nu poate fi decât cel ce IUBEŞT'E, cel ce ARDE... şi nu poate IUBI cu adevărat decât cel ce CUNOAŞTE! Numai cel ce a parcurs treaptă cu treaptă etapele CUNOAŞTERII, numai cel ce a explorat prin propria experienţă fiecare treaptă, fiecare nivel dc inţelegere al adevărurilor, al raţiunilor ce stau la baza valorilor eterne, numai cel ce a INŢELES poate să iubească într-atât încât să opteze pentru JERTFĂ!
   Spre deosebire de ochii exteriori, care ne pun în contact cu lumea exterioară, omul posedă şi nişte ochi INTERIORI, ce îl pot pune în con-tact cu lumea interioară a ideilor, a raţiunilor, a valorilor care sunt veşnice şi nepieritoare, o lume concretă, reală, de o densitate, de o concentraţie ce nu are seamăn în lumea exterioară, relativă, plină de contradicţie şi iluzorie...
   Ei bine, pot opta pentru CRUCE, pentru JERTFĂ, doar cei ce cu
adevărat VĂD prin aceşti OCHI LĂUNTRICI ÎNŢELEGĂTORI. Nu este suficient să „vezi" doar din când în când „CETATEA DE GRANIT a raţiunilor şi ideilor care alcătuiesc esenţa existentei"..., este necesar ca permanent să vezi, necontenit să inţelegi, mereu să pipăi autenticitatea adevărului, să vezi structura ideilor şi a raţiunilor, să asculţi armonia luminilor ce izvorăsc din Marele Ocean de înţelepciune. E necesar nu numai să vezi, să pipăi şi să asculţi..., e necesar să şi simţi parfumul grădinii plină de splendorile frumuseţilor celor fară de chip... şi-apoi să guşti fructele din împărăţia cea fără de margini a feericelor lumini ce scânteiază necontenit, mai presus de orice închipuire.
   Şi-abia când tu însuţi ai ajuns să guşti şi să te îndestulezi cu fructele, cu băuturile ESENŢELOR, abia atunci poţi constata câtă forţă, câtă putere, câtă energie, ce FOC lăuntric se aprinde în cele dinlăuntru, încât să poţi opta cu seninătate pentru suprema JERTFĂ.
  „A crede"... e prea puţin! Trebuie să fii convins, pentru a nu te teme de CRUCE şi JERTFĂ... Nu cel ce „crede", ci cel ce are CERTITUDINI îndeplineşte condiţiile pentru a se numi MIREASĂ!
   Doar CERTITUDINILE ARD..., iar certitudinile nu vin decât dinlăuntru, din propriul tău Eu, din propriile căutări, strădanii şi experienţe. CERTITUDINEA, iată candela fecioarelor înţelepte care ARD DE IUBIRE! Iată supremul CRITERIU DE SELECŢIE pe care îl aplica Hristos în alegerea MIRESELOR: CERTITUDINEA (= rodul  suprem al intelepciunii)... 
  In CERTITUDINE dispare noţiunea de CRUCE, de suferinţă, de JERTFĂ, de durere. CERTITUDINEA aduce „ZÂMBETUL" — bucuria liniştită a MIRESELOR, a fecioarelor care s-au păstrat curate, care au trăit cu gândul la MIRELE IDEAL, la care au VISAT totdeauna, CHIPUL FORŢEI, PUTERII şi ENERGIEI, izvorul fecund de LUMINĂ VEŞNICĂ.
  Zece fecioare — spune parabola cinci „inţelepte"— cinci „nebune". Parabola ascunde un paradox care trebuie elucidat.
  În mod „firesc" şi „normal", orice candelă nu poate arde continuu. Se mai şi stinge şi trebuie iarăşi aprinsă. Din punctul de vedere al „norrnalităţii", al „firescului", cele ce au avut candelele stinse erau, de fapt, nişte fecioare „normale". „Anormal" era MIRELE, care în loc să vină pe lumină, ziua, ca orice mire normal, vine tocmai în miez de noapte! Şi-n loc să vină cu alai, cum se „obişnuieşte", vine singur... „Anormale" erau şi fecioarele care aveau candelele aprinse în miez de noapte şi care aveau, pe deasupra, şi rezerve de ulei ca să întreţină focul şi noaptea... Adevărată nebunie!
   Privind, aşadar, prin prisma „normalităţii", am putea spune că: „un MIRE nebun şi-a ales o MIREASĂ nebună"... "O MIREASĂ", pentru că cele cinci sunt de fapt una singură, o singură MIREASĂ ale cărei (cinci) simţuri interioare ARDEAU în focul supremei înţelepciuni care echivalează cu NEBUNIA.
   Paradoxul se confirmă! E normal „să ai un CREZ", dar să ai CERTITUDINEA existenţei acelei „CETĂŢI DE GRANIT a raţiunilor şi ideilor care alcătuiesc esenţa vieţii"... e o nebunie! Într-adevăr, e o nebunie să ARZI continuu! Este ceva „anormal" dar, din moment ce Hristos a formulat această parabolă, înseamnă că ARDEREA PERMANENTĂ este posibilă! Aceasta, însă, este o raritate atât de mare, încât este (considerată de pământeni n.ed.) o abatere de la „nonnalitate"...
   Divinul Hristos Iisus a înţeles copleşitoarea majoritate a oamenilor care erau „normali" şi de aceea a optat pentru o biserică condusă de un „apostol normal", Sf. Petru, care să se agite, să propovăduiască, să construiască biserici şi să organizeze comuniuni de creştini, etc.
   Pe Apostolul Ioan 1-a lăsat de-o parte. Vulturul gândirii teologice, care a pus mai presus de orice: CUVÂNTUL - LOGOSUL, RAŢIUNEA — GANDIREA, avea să fie doar protectorul Fecioarei Maria şi-apoi, surghiunit în insula Patmos, să aibă cele mai fantastice viziuni.
   Hristos, în învăţătura Sa, dă dovada unei ideologii „normale", realiste, dătătoare de sens. Foloseşte un limbaj aparent simplu, dar care, în realitate, trebuie descifrat spre a fi înţeles.
   Aşadar, să ne plecăm capetele, să renunţăm la ideile legate de NUNTĂ, de MIRE şi de MIREASĂ şi să ne întoarcem la ICOANA „CINEI celei de TAINĂ", singura pe care Hristos o recomandă să se oficieze în amintirea Lui. Este ştiut că. în teologie s-au făcut multe speculaţii cu privire la această temă a CINEI celei de TAINĂ.
    Să reluăm simbolul PÂINII şi al VINULUI, corespunzătoare TRUPULUI SÂNGELUI, şi să subliniem un detaliu important, cu adânci semnificaţii:
    Hristos spune despre Sine: „EU SUNT PÂINEA VIEŢII". Precizez: nu spune că El ar fi „vinul vieţii" — cu toate că şi pâinea şi vinul sunt elementele componente ale CINEI.                                                            
   „Tatăl Meu va da din cer PÂINEA cea adevărată. Căci PÂINEA lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din Cer şi dă viaţă lumii"... Şi-n acelaşi capitol (VI) spune:           „EU SUNT PÂINEA CE S-A POGORÂT DIN CER". Hristos este CUVÂNTUL — LOGOSUL — RAŢIUNEA, GÂNDIREA — CONCEPŢIA, dar mai ales F I L O S O F 1 A, acea: „CETATE DE GRANIT a RAŢIUNILOR şi IDE1LOR care alcătuiesc ESENŢA VIEŢII".
   Apare aici o contradicţie care se cere scoasă în relief. Dacă Hristos— LOGOSUL este RAŢIUNEA — CONCEPŢIA, ar fi fost mai precis să arme este „VINUL" ceresc, adică SÂNGELE, pentru că SÂNGELE este cel ce întreţine viaţa. Hristos însă se defineşte ca PÂINE! De ce? De ce preferă să scoată în prim plan ideea de PÂINE, adică de FAPTĂ, de ACTIVITATE? .••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••
   Să ne eliberăm de detaliile simbolice şi să privim semnificaţia coborârii lui Hristos pe Pământ în perspectiva timpului, legată de prima şi cea de-a doua venire a Sa.
   Descinderea lui Hristos pe Pământ se face epocă în care domneau confuzia şi erorile la nivelul gândirii, ceea ce atrăgea după sine fapte eronate.
   Conducătorii spirituali ai iudeilor, casta preoţilor, a cărturarilor şi fariseilor — deşi erau în posesia celor zece porunci loc să pună accentul pe împlinirea poruncilor, care oferea adevăratul drum către realizarea spirituală, ei puneau accentul pe jertfe şi ritualuri exterioare, ca şi când acestea erau cerute, impuse de Dumnezeu oamenilor. Aşadar: confuzie, eroare! Confuzie de concepţie, eroare în acţiuni.

   In această dramatică CRIZĂ CONCEPTUALĂ, Hristos şi-a dat seama că o simplă TEORIE NOUĂ nu avea să dea rezultat. Era nevoie, mai presus de orice, de un EXEMPLU concret şi real, oamenii aveau nevoie de un INDRUMĂTOR lucid care, înarmat cu o CONCEPŢIE clară şi autoritară, să FĂPTUIASCĂ, să. întreprindă ACŢIUNI care să demonstreze superioritatea Sa.                                                      
  Hristos, deci, coboară pe Pământ pentru a da proba EXEMPLULUI, a FAPTEI, a ACŢIUNII. Hristos, IDEEA — CONCEPŢIA, coboară în TRUP, în FAPTĂ, să ACŢIONEZE pe orizontal, să se mişte printre oameni la nivelul VIZIBIL, ca văzând, oamenii să NŢELEAGĂ şi să-I urmeze exemplul.                       
   Prin urmare, LA PRIMA SA VENIRE, DOMINANTA CADE PE FAPTĂ, PE ACŢIUNEA PE ORIZONTAL!

 „Judecata de Apoi" confirmă ideea aceasta. Oamenii vor fi judecaţi după FAPTELE lor.                    
   Ideea se confirmă şi-n alegerea ca PĂSTOR a Apostolului Petru, cel mai agitat, cel mai activ dintre toţi. Apostolul Petru, însă, nu excela în gândire; el nu a scris nici o evanghelie, iar epistolele sale nu ne dau dovada unui gânditor, a unui filosof; în schimb, atestă tipul omului ACTIV, întreprinzător, capabil să formeze nenumărate comunităţi creştine pe care să le anime cu forţa propriului său exemplu. De un astfel de „tip de apostol" avea nevoie Hristos pentru împlinirea „PRIMULUI CICLU" al intervenţiei Sale pe Pământ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu